Un zâmbet de o clipă înseamnă enorm pentru “bunici” | Fundația Regală Margareta a României
Un zâmbet de o clipă înseamnă enorm pentru “bunici” | Fundația Regală Margareta a României
26080
post-template-default,single,single-post,postid-26080,single-format-standard,ajax_updown_fade,page_not_loaded,,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive

Un zâmbet de o clipă înseamnă enorm pentru “bunici”

Un zâmbet de o clipă înseamnă enorm pentru “bunici”

În perioada pandemiei, mai mult ca niciodată, vârstnicii au simțit și mai acut singurătatea la care viața i-a condamnat pe mulți dintre ei. La Telefonul Vârstnicului, specialiști și voluntari încercă să aducă o mângâiere, chiar dacă și de la distanță, celor care le amintesc de propriii părinți sau bunici.

Amelia, unul dintre voluntarii dedicați ai proiectului, vorbește într-un interviu despre experiențele ei de voluntariat, despre cum dorința ei de a ajuta s-a transformat în realitate, despre prietenia legată cu cei patru “bunici” de care se ocupă în cadrul proiectului și despre conexiunea creată între oamenii care au un crez comun, acela de a face bine.

Dragă Amelia, ce visai să te faci când erai mică?

Nu îmi amintesc să îmi fi dorit să fac ceva anume. Când eram la gradiniță îmi amintesc că mi-aș fi dorit să joc rolurile principale în scenetele de la serbare, unde am fost mama vitregă a Albei ca Zăpada și mama vitregă a Cenușăresei. Dar în ultimul an mi s-a împlinit visul, am fost doctoriță. Apoi mult timp mi-am dorit să pot cânta, îmi doream să urc pe scenă, având în vedere că amândoi frații mei studiau canto și instrumente iar eu am fost singrul copil exclus din corul școlii condus de un mare profesor de muzică, și pe bună dreptate. Când eram în gimnaziu mă jucam de-a arheologii, îngropam toamna «comori»: mărgele, cioburi și orice alt obiect strălucitor care îmi era la îndemană, bucăți de țesătură, însoțite de scrisori scrise cu lămâie și trecute pe deasupra unei flăcări, apoi întocmeam hărți cu locurile unde le-am îngropat și le «descopeream» primăvara cu o satisfacție inexplicabilă aș spune acum. Întocmeam chiar și rapoarte și liste ale «descoperirilor arheologice ».

Și care a fost drumul tău până la urmă?

Drumul meu a început într-un laborator chimic unde am stat timp de 13 ani după care am hotărât că este cazul să mai învăț și altceva. Iar de atunci de fiecare dată când am schimbat jobul am schimbat și domeniul, trecând prin calitate auto, facility management, servicii clienți și analize baze de date. Fiecare nou job a fost o provocare căreia am facut tot posibilul să-i fac față și din care am rămas cu experiențe care m-au ajutat mult în ceea ce avea să vină.

Ce erau părinții tăi? Și care a fost spiritul în care te-au crescut?

Părinții mei au lucrat, ca toți cei din zona în care am crescut, în fabrică. Am realizat târziu cât de grele le erau vremurile însă nouă au încercat să ne ofere o copilarie frumoasă și un drum al chibzuinței, corectitudinii, conștiinței împăcate și înțelepciunii pe care să pășim. De la mama am mai moștenit creativitatea și am învățat să improvizez în așa fel încât și lipsurilor să le dau «noblețe» iar de la tata să fac tot ceea ce fac cu «simț de răspundere ». Nu prea cred că înțelegeam atunci, ca orice copil, și mai târziu adolescent rebel, ce înseamnă asta exact, am înțeles însă mai târziu că aceste valori ne-au modelat gândirea și comportamentul. Iar azi nu pot decât să spun «sărut mana, mama, sărut mâna, tată, pentru ceea ce ne-ați învățat și pentru ceea ce ne-ați oferit» .

Îți amintești prima faptă bună pe care ai facut-o în viață?

Nu cred ca am luat vreodată seama.  În schimb pot spune cu siguranță că am încercat întotdeauna să ajut acolo unde e nevoie. Cred că primele fapte bune de care îmi amintesc au fost când le șopteam colegilor la ore sau le arătam la lucrări (așa vedeam eu atunci o faptă bună) sau când croiam sau modificam haine colegelor în școala generală, sau când am adoptat prima pisică pentru fiul meu care își dorea foarte mult una.

Dar iți amintești când un om a fost bun cu tine, ceva demn de reținut o viață?

Am avut parte de o familie minunată: părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, veri  și am întâlnit foarte mulți oameni extraordinari care au crezut în mine și  de la care am învățat foarte multe. Iar asta este demn de reținut o viață. Fiecare în felul lui mi-a facut acel bine de a mă ajuta să ajung cea de azi. Nu aș putea să amintesc un singur om care mi-a facut bine, i-aș nedereptăți pe toți ceilalti.

Unde lucrezi azi?

Azi lucrez într-o multinationala și sunt analist reporting. Imi place foarte mult ceea ce  fac și imi plac provocările acestui job. Iar cel mai mult îmi place că lucrez într-o echipă tânără care mă ține permanent «conectată”» la nou, la prezent.

Și cum ai ajuns să te implici în proiecte de voluntariat? Ce ai făcut prima dată în domeniul ecologiei?

Da, momentul acesta mi-l amintesc perfect. Totul a început pe Transfăgărășan în 2010. Vedeam peste tot mormane de gunoi. Aceeași situație era și în zona unde mergeam de obicei la picnic. Am început să discutăm în mașină și să căutăm soluții.

În plină dezbatere eu am spus că ar trebui să ne organizam și să ne dedicăm o zi curațeniei în zonele pe care le-am identificat. După câteva zile am început să văd la televizor o reclamă la o acțiune națională de acest fel. Pentru că niciodată nu reușeam să notez adresa de mail sau site-ul, am sunat la televiziunea respectivă și în final am reușit să mă înscriu voluntar în prima ediție Let’s do it, Romania!

Organizarea proiectului mi s-a părut extraordinară, atunci a fost prima dată când am realizat cât de mult înseamnă implicarea și diferența pe care o poate face o echipă de 5 oameni în câteva ore de voluntariat. În anul următor m-am înscris în echipa de organizare, coordonator regiunea Sud, poziție în care am activat 2 ani. A fost o muncă extraordinară, poate mai solicitantă decât un job normal, însă sentimentul pe care ni-l dădea acel “We did it”!” strigat la sfârșitul zilei de curațenie de sute de mii de voluntari din toată țara merita orice efort. Și azi îl simt cu aceeași emoție, cu același nod în gât cu care l-am trăit prima dată.

Am cunoscut în acest proiect tineri extraordinari, care ulterior s-au implicat și în alte proiecte în care ne-au atras pe mulți dintre noi. Unul dintre ele este și Plantăm fapte bune, în care activez de 4 ani. Acest proiect a facut posibilă împădurirea a 350 ha de de terenuri neproductive în 30 de județe cu 440000 de voluntari.

Și ce faci de trei ani?

În ultimii 3 ani și jumătate sunt voluntar și în reapelare la Telefonul Vârstnicului din cadrul Fundației Regale Margareta a României, o linie telefonică gratuită pentru bunicii care se simt singuri sau care nu mai au pe nimeni. Sun în fiecare săptămână patru persoane vârstnice și povestim. Cu fiecare am alte subiecte de discuție, de la grădinărit și gătit la călătorii și spectacole. Îi ascult cum se întorc în timp depănându-și amintirile și îmi iau notițe pentru o nouă rețetă culinară sau un nou spectacol pe care aș vrea să-l vad. «Bunicii» mei sunt oameni de un optimism contagios, oameni veseli care mă deconectează de la stresul cotidian și a căror atitudine mă face să văd cu alți ochi înaintarea în vârstă.

Cum ai ajuns să te implici în Telefonul Vârstnicului?

După ceva ani de voluntariat în proiecte eco am vrut să încep să mă implic și în proiecte care ajută oamenii M-am orientat către seniori pentru că știam că nu sunt foarte multe fundații care dezvoltă proiecte pe acest segment. În plus înțelesesem cât de grea este singuratatea de la tatăl meu după ce mama nu a mai fost iar noi copiii eram adesea prea ocupați ca să îi trecem pragul chiar și doar pentru un «”Sărut mâna, tată, ce mai faci”». Proiectul l-am găsit pe internet la sugestia unei prietene pe care o cunoscusem evident tot în Let’s do it, Romania! Era tot ce îmi doream în acel moment și în plus se plia perfect pe constrângerile mele de program. După prima discuție cu coordonatorul de proiect mi s-a părut că mi se dă o răspundere uriașă dar în același timp mi s-a părut și o inițiativă extrem de îndrăzneață pentru societatea noastră și am simțit că vreau sa fiu parte din acest proiect. În plus față de toate acestea, Telefonul Vârstnicului este primul meu proiect care aduce un plus de confort acestei categorii sociale, seniorii care se simt singuri și până la urmă acesta ar trebui sa fie rolul voluntariatului. Toate celelalte proiecte în care am activat nu făceau decât sa umple goluri lăsate de un sistem depășit de situație.

Ai legat vreo prietenie aparte cu cineva pe care l-ai ajutat?

Pot spune ca am legat prietenii cu bunicii cu care vorbesc săptămânal de atâta timp. Iar sprijinul este reciproc, le sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am de învățat din înțelepciunea lor iar încrederea pe care mi-o acordă împărtășindu-mi amintirile și bucuriile și temerile lor este cea mai frumoasă dovadă de prietenie. Chiar aș putea spune că o dată pe săptămână mă simt primită în familia lor.

Iar legat de prietenie am învățat în acești ani, indiferent de proiectele în care am lucrat că pe voluntari îi leagă o cauză comună, aceea de a face bine, ceea ce uneori e mai mult decât o prietenie. Chiar dacă suntem în colțuri diferite ale țării și poate nu ne-am văzut niciodată știm că acolo undeva sunt oameni pe care te poți baza, sunt adevărați prieteni.

Ce spune familia ta despre implicarea ta socială? Si cum arată familia ta?

Fiul meu m-a susținut întotdeauna și a privit activitățile mele ca pe un mod de viață, chiar s-a implicat și el în limitele disponibilității alături de mine în diferite proiecte. Și sunt sigură că am reușit să îi insuflu spiritul civic și implicarea și că va ajuta ori de cate ori este nevoie acolo unde poate.

Dacă mâine ai câștiga la loterie, ce ți-ar plăcea să faci cu banii?

Ha! nu m-am gândit niciodată că ar putea da un așa noroc peste mine. Și chiar nu știu ce aș face cu banii. Visul meu ascuns este să ajung la concertul de Anul nou de la Viena. Poate mi l-aș implini. În schimb, ceea ce sigur aș face ar fi ceva pentru oamenii fără adăpost. Este în opinia mea poate cea mai neajutorată categorie. Întotdeauna mi-am imaginat că povestea din spatele fiecăruia dintre ei este o drama de multe ori scrisă de o altă mână, este o nedreptate. Am senzația că acești oameni trăiesc o stare generală de tristețe în care și dacă am putea aduce măcăr un zâmbet de o clipă ar fi enorm pentru ei.



Doneaza