Andreea Vasile - sprijinul vârstnicilor în nevoie | Fundația Regală Margareta a României
Andreea Vasile - sprijinul vârstnicilor în nevoie | Fundația Regală Margareta a României
29794
post-template-default,single,single-post,postid-29794,single-format-standard,ajax_updown_fade,page_not_loaded,,qode-theme-ver-9.5,wpb-js-composer js-comp-ver-4.12,vc_responsive,elementor-default,elementor-kit-28060

Andreea Vasile – sprijinul vârstnicilor în nevoie

Andreea Vasile – sprijinul vârstnicilor în nevoie

Absolventă a Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Andreea Vasile lucrează ca asistent social în cadrul Fundației și este una din vocile care răspund cu suflet la capătul Telefonului Vârstnicului. Dedicată vocației sale, Andreea își iubește profesia și nu se vede făcând altceva. Având multă dragoste și compasiune pentru toate ființele din jur, atunci când nu e la birou, Andreea își petrece o parte din timp jucându-se și având grijă de animăluțele sale: doi căței, doi papagali, șapte găini și un cocoș.

 

1.Spune-ne un pic despre experiența ta în sectorul neguvernamental.

În urmă cu 8 ani, am decis să fiu voluntară în cadrul proiectului Niciodată Singur. Mergeam o dată pe săptămână la o vârstnică, îi făceam cumpărăturile, ieșeam la plimbare și socializam. Respectiva doamnă s-a nimerit să fie chiar învățătoarea mamei mele. Am avut o relație foarte specială cu dânsa. Îmi plăcea foarte mult să îi ascult poveștile despre foștii elevi, dar și metodele dânsei de predare a lecțiilor.

Am fost voluntară și în cadrul centrului CAIA ANIT (Centrul de Asistență Integrată în Adicții al Asociației Naționale de Toxicomanii din România), unde ajutam asistentul social pentru realizarea anchetelor sociale, purtam discuții atât cu beneficiarii, cât și cu aparținătorii acestora.  În cadrul acestui centru, am cunoscut diverse persoane foste consumatoare de heroină care veneau pentru a-și procura tratamentul cu substitut de metadonă.

 

  1. Ce anume te motivează să continui această muncă?

Bucuria și mulțumirile persoanelor vârstnice. Mă bucură faptul că vârstnicii sunt recunoscători pentru că le vorbesc frumos, calm și respectuos. De cele mai multe ori, mulți dintre ei îmi rețin numele și când ne apelează, cer direct „cu Andreea”. De asemenea, toate sfaturile oferite de vârstnici sunt binevenite pentru mine. Îmi place să le ascult poveștile de viață, de unde eu extrag multe învățături.

 

  1. Cum crezi că te-a schimbat faptul că lucrezi într-un ONG?

Eu cred că am reușit să mă dezvolt foarte mult pe plan personal și profesional. Mă bucur că am reușit să mă angajez în domeniul în care îmi place, întrucât nu mulți au această șansă. Am învățat să fiu mult mai calmă, mai atentă la detalii și să mă bucur de lucrurile pe care le am. Mulți suntem nemulțumiți de ceea ce avem sau ne dorim mai mult, dar în momentul în care lucrezi, ca în cazul meu, cu vârstnicii, îți dai seama că ești un om norocos doar pentru simplul fapt că îți permiți să îți cumperi o ciocolată și am învățat să mă bucur de ciocolata respectivă.

 

  1. Care este rolul tău în organizație?

Eu sunt asistent social în cadrul proiectului Telefonul Vârstnicului, cu alte cuvinte sunt una dintre persoanele care răspunde cu suflet vârstnicilor singuri din România. Lucrez în cadrul acestui proiect de peste 4 ani.

 

  1. Ce îți place cel mai mult din ceea ce faci?

Îmi place să aduc bucurie în sufletele și în casele persoanelor vârstnice. Îmi place să le ascult poveștile de viață, iar eu îi numesc „prietenii mei”, întrucât cu unii dintre ei am o relație de prietenie de peste 3 ani. Când încep programul, nu mă gândesc că sunt la muncă, pentru că îmi place ceea ce fac, îmi place să îi ascult, să le ofer îndrumări/informații. În România, sunt foarte mulți vârstnici care sunt singuri, care nu au cu cine să vorbească. Mulți dintre ei au uitat să facă acest lucru: să vorbească, au uitat cum este să împărtășească câteva idei cu alte persoane. Se bucură de apelul săptămânal și de faptul că nu am uitat de ei. Beneficiarii cu care eu vorbesc îmi cer să îmi fac o scurtă descriere pentru a avea și o imagine asociată vocii mele și același lucru le cer și eu, o scurtă descriere, pentru a ne apropia și mai mult.

 

  1. Care au fost cea mai mare provocare și cea mai mare satisfacție din activitatea ta, de până acum, la Fundație?

În cadrul proiectului nostru, Telefonul Vârstnicului, pot spune că fiecare zi aduce o provocare, deoarece cunoaștem persoane noi cu povești diferite de viață.

Cea mai  mare provocare în cadrul Fundației a fost prima zi în cadrul proiectului Telefonul Vârstnicului, deoarece era ceva unic în țara noastră. Vârstnicii au auzit reclama, au început să sune și atunci a fost pentru prima dată când am vorbit cu un număr atât de mare de persoane într-o zi (în jur de 30). A fost o provocare și mi-a plăcut ziua respectivă, atunci mi-am dat seama că pot face față multor lucruri. A fost interesant să ascult atât de multe povești. Aveam emoții, dar îi simțeam și pe vârstnici la telefon că aveau emoții, întrucât nu le venea să creadă că noi chiar existăm și că există un astfel de serviciu. O altă provocare este legată de un alt proiect, TeleClubul Seniorilor, în care eu moderez o discuție cu un subiect stabilit de mine și participă 5 vârstnici din cadrul proiectului nostru. Această discuție durează 60 de minute, iar fiecare beneficiar are ocazia să își exprime punctul de vedere în legătură cu subiectul stabilit. Vârstnicii sunt tare încântați că au ocazia să discute și cu persoane de vârsta lor, iar cele 60 de minute sunt mult prea puține pentru poveștile lor. La primul TeleClub am avut emoții, acum abia aștept următoarea întrevedere, iar beneficiarii o numesc „emisiune”, pentru că fiecare își pregătește dinainte un discurs.

Am avut o perioadă de 2 ani când nu am lucrat în cadrul Fundației. S-a ivit ocazia să mă reîntorc și am rămas profund surprinsă când am văzut că vârstnicii cu care vorbisem în trecut nu au uitat de mine. S-au bucurat foarte mult să mă audă din nou și în acel moment mi-am dat seama că tot ceea ce eu am făcut până atunci pentru ei a fost de bine.

Am o mare satisfacție când oamenii îmi mulțumesc pentru grija pe care le-o port, pentru faptul că nu uit de zilele lor de naștere. De Crăciun, am trimis felicitări, iar vârstnicii s-au bucurat foarte mult când au primit felicitarea. Mulți dintre ei au început să plângă, pentru că nu au mai primit o scrisoare din tinerețe, iar acest lucru le-a reamintit de perioada în care aveau prieteni, rude. Tot ceea ce primesc din partea noastră este pus, cum spun ei, „la loc de cinste” în vitrina din sufragerie. De 1 martie, doamnelor le-am trimis câte un mărțișor și o felicitare. O doamnă m-a sunat plângând pentru a-mi mulțumi pentru acest gest, întrucât nu a mai primit un mărțișor de peste 10 ani.

Asta este cea mai mare satisfacție, faptul că pot să le aduc o bucurie prin lucruri mici, printr-o vorbă frumoasă și încerc să îi binedispun povestindu-le ce au mai făcut cățeii mei prin curte.

 

  1. Care sunt valorile tale, lucrurile care contează pentru tine?

Pentru mine sunt foarte importante iubirea, sănătatea și liniștea sufletească. În anul 2020, am fost primit un diagnostic dur și atunci am simțit că am mare nevoie de iubirea și sprijinul celor din jur și sincer, am primit înzecit, atât din partea familiei, cât și a colegilor. Cred că acest lucru mi-a dat mai multă putere pentru a lupta pentru sănătatea mea și pentru a le demonstra lor că sunt o persoană puternică, așa cum m-au făcut ei să cred. Am învățat să mă ascult mai mult pe mine, să încerc în fiecare zi să realizez un lucru care mie îmi aduce bucurie și liniște sufletească.

 

  1. Ce hobby-uri ai si ce ți-ai dori să faci pe plan personal și nu ai reușit încă?

Am avut o perioadă destul de grea în viața mea în anul 2020 și atunci mi-am dat seama că ar trebui să fac mult mai multe lucruri pentru mine și să fiu mai atentă la semnalele date de corpul meu. Pentru a trece mai ușor peste greutăți, am început să gătesc, în principal dulciuri și atunci mi-am dat seama că sunt pasionată de gătit și mi-aș dori foarte mult să fac un curs de cofetar. Le-am adus și colegilor diverse prăjituri făcute de mine și am primit laude, deci este o ocazie bună de a-mi dezvolta și această latură.  Tot în perioada respectivă, mi-am cumpărat foarte multe plante și am început să mă ocup de grădinărit. De la câteva plante în ghiveci, am mers în curte și mi-am dedicat timpul grădinii mele cu legume. Am învățat cum să „copilesc” roșiile, cum să răresc castraveții și multe altele. De asemenea, mi-ar plăcea să fiu o persoană mult mai activă, întrucât sportul este un prieten foarte bun al sistemului imunitar.

Nu multă lume știe acest lucru, dar mi-aș dori să scriu o carte despre viața mea, despre temerile mele, despre ceea ce simte un pacient diagnosticat cu o boală cruntă. Nu m-aș axa foarte mult pe partea legată de boală, dar aș dori să introduc și partea aceea, deoarece a fost un episod din viață care m-a ajutat să fiu omul de astăzi, omul puternic care se iubește mai mult ca niciodată și care luptă pentru sănătatea lui mai mult ca niciodată.



Doneaza